luni, 4 aprilie 2016

Rare copy of Giotto fresco discovered in ruins of Transylvanian church

A jewel among the wild grass? A Hungarian historian is convinced that patches of fresco in a Transylvanian church ruin are a rare medieval copy of a legendary masterpiece by Italian maestro Giotto.
The fragments found deep in the Romanian region are part of a 14th-century fresco reproduction of Giotto’s “Navicella” mosaic that used to adorn St. Peter’s Basilica in Rome, Szilard Papp said in Budapest last week.
Only three other 14th-century copies of the work, depicting Christ walking on water before apostles in a boat, are known to exist, in Strasbourg in France and in Florence and Pistoia in Italy.
“This is definitely the fourth,” said Papp of the Transylvanian fresco, in the village of Jelna, 430 km (270 miles) northwest of the Romanian capital, Bucharest.
Giotto made the vast mosaic — measuring roughly 10 by 14 meters (33 by 45 feet) and considered a marvel of medieval art — for the basilica’s atrium around 1300.
It was later destroyed during reconstruction of the basilica in the 17th century.
“It is astonishing that such a major work was reproduced in a small village church on the periphery of western Christianity at that time, so far from Rome,” said Papp, who works for the Budapest-based Istvan Moller Foundation, a heritage protection body.
“Who painted the fresco and how will likely forever remain a mystery,” he added.
Papp’s theory is that probably a sketch of the mosaic somehow made its way from Rome via painters’ workshops to Transylvania where a local artist painted the copy in the church.
During a trip to Jelna in 2014, he first saw the fragments of color on the wall in the mostly roofless church, abandoned since its congregation of ethnic-German Lutheran Protestants died out in 1976.
Last year he examined photographs from 2003 of the fresco in a less degraded state, but it was not until he later came across fragments on bits of plaster stored in a museum warehouse in nearby Bistrita that his pulse quickened.
Poring over academic literature on Giotto’s mosaic, Papp finally arranged the pieces of the puzzle in January.
“When I put together all the elements — the sail, mast, apostles, the Christ figure, the heads with their particular gestures — visible separately on the wall, in the photos, and on the museum fragments, I realized it must be the ‘Navicella,’ ” he said.
Remarkably, it is not “less faithful” to the original than the other three copies, he said.
“There is a lot (in the findings) that makes sense,” Ciprian Firea, a historian in the Transylvanian city of Cluj-Napoca’s Institute of Archaeology and Art History, said.
The church was built in the second half of the 14th century by ethnic Germans, thousands of whom settled in Transylvania, then part of Hungary, after an invitation by a 12th-century Hungarian king.
After the 16th century Reformation frescoes were whitewashed or plastered over by Protestant converts from Catholicism who frowned upon imagery inside churches.
Barely altered since the Middle Ages, decaying churches in Transylvania have revealed many medieval frescoes since the fall of communism in Romania happened in 1989.
The church in Jelna could totally collapse within one year unless urgent repairs are carried out, experts warned at a seminar held in Bistrita on Thursday.
Source : www.japantimes.co.jp

marți, 22 martie 2016

Cuban Artist Ángel Ramírez: "Now at least there is a prospect of progressive movement."



On the internationalization of Cuban art, the uses of engraving, and new art spaces in Havana




La Sexta Puerta, the studio-workshop of Ángel Ramírez (b. 1954, La Habana), could also be a time machine—or maybe an art history class. The artist himself could serve as a teacher, or he could let his works speak of the connection to Romanesque art and show how in history there are processes that are repeated or can be used in different contexts, even with centuries in between.
In the enforced quiet of his workshop, two large colonial windows separate Ramírez from the bustle of Obispo Street. From this hubbub, he has distilled the essence of the street cries, popular sayings, and the gossip of habaneros, transforming them into aesthetic impressions in various formats. These works shake hands with literature, because for Ramírez the relationship of text to image has been a constant—a clever way to combine sensations and mix them with the medieval imagery that is never absent from his art, and that helps him in explaining the context of here and now.


Ángel Ramírez, Llegas, preguntando por toda Cuba, 2014
Courtesy Ángel Ramírez

He acquired these aesthetic resources through his work as an engraver—a technique he studied by sheer chance, he says, but which has served as a linking element among all his works. Not even the latest technology can replace the taste for playing with wood and metal. "My work tries to communicate with an internal discourse that I enjoy while I’m creating it, but I know that once finished, it can fall on good or bad terrain," the artist remarks to Cuban Art News.
His works delineate the symbolic space of each stage of his life. So it’s possible to identify thematic groupings that define identity, the challenges of the diaspora, power, and hierarchy. But in all of them, the figure of man is highlighted, with his social processes translated into artistic motifs that provoke the viewer with suggestive titles: Darla Kara (2004), Marchar Unidos (2004), Todo está Kuadrao (2005), Paciencia mucha paciencia (2008) En su lugar descanse (2011), De noche y ciego, siego (2012). In many of them, the artist repeats motifs, going from woodcut to canvas and from sculpture to installation on a journey of great dedication.




According to critics, the exhibition Kafé de la bodega (2002) established Ángel Ramírez as a mature artist. But 13 years later, Ángel, who is unusually modest for an artist, still tells us that he is not yet established.
So, at what point in your career are you?
Right now, in a very sweaty one (laughs). I´ve worked hard for many years and I don’t think it´s time to jump ahead and consider the future, but rather to continue creating and to be true to myself, which is what interests me most.
My work has been steady, but I´ve gone through different periods. In my generation, we didn’t study to be artists, but rather to be art teachers. We were all teachers of teachers. When I graduated, the idea of the independent artist was just beginning, but it grew very slowly.




But art has moved on: previously, it was found in the biennials, which are purely cultural institutions. Now art is found in fairs, which are commercial institutions where galleries participate, not artists. Everything has changed a lot. Artists who emerged in each of these stages have more easily found their place. I have been in the middle.
However, we cannot say that your work has been limited, the variety of media you use is proof of that. Do you prefer one medium over another?




I prefer not to be bored. I don’t like to repeat, or to produce too much. There are artists who put together a way to create and produce infinitely. That's not bad, it's what works with the market. But it doesn´t give me pleasure. I live on my creation and I have not starved.
What about the thematic groupings then?
The themes don’t vary too much: one is oneself, and also in context. My work is almost journalistic in that sense, because I reflect what is happening at the moment—what I live and what happens around me. That is the constant in the work.
How do you assess the new trends in contemporary art?
I think you cannot do everything. People have their time and their way of approaching creative work. These new trends will have to settle down, and then we´ll have to discard. Although one thing does not replace the other: throughout the world, people are still painting, making sculpture, and creating works of all kinds. Photography didn’t finish off painting, cinema didn’t end theater; they complement one another. The digital world has an impact on painting, for example, but painting continues. Art is a means of communication, and everyone invents his own story. Contemporary art is not necessarily that which is tied to technology. With new media, you can frame an old discourse, or vice versa.
But there are techniques, such as engraving, for example, which are often avoided.
Engraving has to do with a way of thinking, a way of predicting what will happen. And it also has the incentive of surprise, because in the end unexpected things occur. There have been different historical reasons for engraving. Right now, in Cuba, people are making works related to it but are not considered prints as such. Because right now the need for multiple images is not very important to Cubans.
Engraving is widely used to print copies of works that are very successful, to be sold cheaper in the market. But in Cuba it’s the opposite: if you make a printed image, you have to sell a complete edition in order to recoup the investment you make when you sell just one picture or other work. Engraving doesn’t make much sense. Great artists, such as Miró and Picasso, experimented with engraving, played with technique. But that is past; there is very little to do in this regard.
Nevertheless, for my work engraving was an important tool, because it has another side: the manual work, a taste for wood or metal—all that is in my work. Moreover, engraving teaches you to paint, helps you organize. What has happened is that many engravers continue selling the technique—that is, what you can achieve with it—and that is boring.
It’s what I was saying about video and new technologies: no matter how new they are, you can get bored with them, if we limit ourselves to video for the sake of video, or photography for the sake of photography. Right now, there is too much engraving for its own sake. The boom of the 1990s, with Belkis Ayón and Ibrahim Miranda, is very far from what is being done now, although there is the occasional interesting project.



However, these are boom times for Cuban art, thanks to the new social context in the country. Do you think the island could be identified as the epicenter of art in this region?
Very good art is being made in Latin America. We sometimes think we’re the navel of the world, but if we compare Cuban art with that made in Brazil, Argentina, Mexico, or Colombia, we would see that our art is a little disoriented and preoccupied with looking outside, rather than looking at itself. Therefore, some works are empty, in the sense that the artists don’t look at themselves, at the immediate source that an artist can have.
The internationalization of art is a sign of our times. Anyway, there is good art production in Cuba and that is undeniable, especially because people can have good educational training. Now, Cuba is also in a boom, and people worldwide are very curious to come here before things change too much.
And that's largely thanks to the market…
In Cuba there is no art market. But the international market, now more than ever, sets out the routes to follow. Many young artists are guided by these commercial paradigms, and only think about what they can take from this, how to do it so it fits into the international market.



In Cuba there is also a boom in the so-called studio-gallery, which allows greater mobility of works. Could these spaces become some kind of competition for official galleries?
I couldn’t say. There are many artists in Cuba, and these studio spaces can’t cope with that. A serious gallery may represent 20 or 25 artists, but consider that most of those 20 or 25 artists already have at least an initial trajectory, some kind of preliminary recognition; there is not much to be done for the many artists who have to work individually. That is true throughout the world, but what happens here is that the galleries are not as aggressive, to the extent that they prevent an artist from moving on unless represented by the gallery. In Cuba, those officially represented can also work independently.
Although there is no legal framework for establishing private galleries.
No, but there is a space that nobody deals with. There are beginning to emerge spaces that are not run by artists, but by critics or curators independently, and who have a group of artists. For example, Factoría Habana is a gallery run by and curated by a foreigner. I think that's important, because a little competition doesn’t hurt.
Many Cuban artists were already exhibiting in the United States before December 17, and many interested people in the art world have been coming to Cuba. I don’t think anything spectacular will happen from now on. But there are some who are too optimistic and others who are overly pessimistic, which is ridiculous, because there is certainly a good chance that we will continue to move forward. In the 1990s, hardly anyone knew what was going to happen. Now at least there is a prospect of progressive movement.




Lianet Hernández (Artemisa, Cuba, 1989) Graduated in journalism from the University of Havana. She works at Casa de las Americas and often collaborates on Casa Contemporánea magazine.

Source:http://www.cubanartnews.org/

vineri, 11 martie 2016

Ce se ascunde in spatele galeriilor de arta?



Cand vine vorba de cumparat bunuri oamenii fac un mic studiu de piata ca sa afle care e cel mai bun magazin, care e cel mai bun produs, ce optiuni au, analizeaza si decid. In US exista, pentru fiecare industrie, produs, serviciu, un rapor,t "Consumer Report," care reprezinta primul pas inainte de a cumpara ceva. Oamenii consulta acest raport, apoi fac si alte cercetari mai amanuntite pana iau o decizie.
In cazul areia contemporane, consumatorul stie ca achizitia reprezinta mai mult decat o simpla cumparatura. Preturile pot fi ridicate. Ei bine, cine vrea sa o faca cum poate proceda, de unde se documenteaza? In cine poate avea incredere?
 Iata un prim pas:
Va intrebati adesea cum se deruleaza lucrurile in businessul de arta din Romania si cum de poate rezista  o galerie de arta contemporana in contextul in care tara e saraca, puterea de cumparare e redusa iar oamenii cu dare de mana sunt extrem de inculti?
Va oferim o imagine de ansamblu care sa va ajute sa intelegeti ce se intampla si, evident, ce artisti sa urmariti, fara a va directiona catre un anume autor, lasandu-va loc sa discerneti singuri, in functie de cine ii reprezinta si ii promoveaza. Pentru a facilita propria dumneavoastra analiza va ghidez in tipologia galeriilor de arta contemporana, caci acestea sunt platformele, legatura dintre colectionar si artist. Rolul lor, important poate ajuta sau, mai mult incurca decizia de a cumpara.

1           Galerii abonate, prin fundatii si asociatii paravan, la fondurile Ministerului Culturii, ICR, ACUB.
Asadar, indiferent ce expun, aceste” lacasuri de arta” ele nu vor reflecta niciodata o situatie reala, economic vorbind, iar artistii lor nu reprezinta in niciun fel o investitie pentru colectionari. Mai exact, atat timp cat galeria e subventionata prin paravane de catre bani publici, autorii care expun nu pot genera incredere si nici macar o cota de piata. Mai exact, acesti artisti sunt doar pretextul accesarii de fonduri, ei fiind doar manipulati cu abilitate de catre galerie. Un artist bine impamantenit, cu parcurs si valoare nu are nevoie de finantari pentru a-si impune opera si, evident, cota pe piata. Cota se impune in exclusivitate prin vanzari constante.

2        Galeriile “doamnelor” - aceste galerii sunt detinute si/sau sub managementul unor doamne intretinute de soti sau amanti, galerii care nu fac altceva decat sa alimenteze dorinta acestor Dinu Paturica feminine ( de cele mai multe ori cu origini provinciale, cu studii discutabile ) ce spera sa isi castige un statut social. In cele mai multe cazuri mamici satule sa stea acasa ele se gandesc in perspectiva castigarii unui statut social pentru copilasii lor.

3         Galeriile masina de spalat - sunt galerii care recicleaza si sprijina o activitate infractionala comuna in lumea artei_ spalarea de bani. Sunt galerii care figureaza doar pe hartie, nu au inventar, nu au program expozitional, doar mineaza activitatea in domeniul artei contemporane. Activitati de tip suveica, unde artistii tranzactionati nici macar nu simt circuitul dubios in care le este introdusa opera sunt principala activitate. O astfel de operatiune se bazeaza pe lipsa de cunoastere a drepturilor de catre artist si pe intretinerea unei nebuloese, a unei stari neclare intre autor si galerie.( Lipsa de contracte, operatiuni cash, etc.)
4       
       Galeriile escrocherie - sunt galerii care vaneaza, sub promisiunea ca artistii pe care ii reprezinta vor avea vreo data cota de piata, divesi speculanti naivi ce traiesc cu impresia ca au investit in viitorul Ciucurencu sau Tonitza. Sunt galerii ce se axeaza pe vanarea de personae cu bani, fara cultura plastica, potentiali clienit ce pot fi speculati atat sub aspect emotional cat si financiar.

5     Galeriile presiune - sunt galeriile care sunt abonate la programele CSR ale marilor corporatii, stabilimente in care se scurg cei 2% livrati de cumnati, socri, celule securisto-masonice. Ca si in celelalte cazuri, artistul nu reprezinta o prioritate pentru afacere ci doar un pretext pentru a colecta si cheltui prin terte entitati juridice afiliate galeriei, sumele obtinute din “donatii”.

6      Galeriile restaurant/bar - sunt galerii care se chinuie sa-si asigure un cash flow din activitati conexe celei de arta, un lucru absolut normal, avand in vedere cheltuielile operationale mari. pot fi locuri interesante, cu autori buni, promitatori. Cu siguranta se chinuie sa reziste pe piata. Nu le neglijati.
       
       Galeriile legitime - sunt galerii cu un trecut palpabil, de mult timp in bransa, in general detinute de oameni legati de arta de cel putin o generatie, cu studii de specialitate. Au un program curatorial clar, pe termen lung, inceput de ani si care continua si in viitor. Au un portofolio restrans de artisti, ii promoveaza si ii sustin cu ritmicitate. Sunt o cale buna de urmat. Din pacate foarte putine.

Starea economica a tarii, lipsa know-how-ului si mai ales lipsa de anduranta a antreprenorilor din domeniul artei contemporane sunt factori care duc constant la fluctuatii ale businessului de arta. Multi isi imagineaza ca a promova, vinde si sustine arta contemporana este o activitate simpla. De aceea multe galerii apar si dispar cu repeziciune din peisaj.
Pentru colectionari, achizitionarea de arta direct de la autor nu poate fi o optiune sustenabila caci, place sau nu, galeria este garantul carierei si longevitatii artistului, ea este punctul de intalnire, "vitrina" si intrumentul de promovare a acestuia.
Asadar, atunci cand va ganditi sa achizitionati arta, arta cu impact, care sa reziste in timp dincolo de estetic, alegeti cu grija galeria.

Urmariti artistii mai ales functie de cine-l reprezinta si nu va sfiiti sa cereti cifre si documente reale ale vanzarilor anterioare atunci cand cumparati. Chiar daca cifrele sunt confidentiale, puteti avea acces macar la partea superioara a unei facturi. Nu credeti in vorbe ci in hartii!

duminică, 6 martie 2016

Paul Hitter are propria sa galerie!




Arta lui Paul Hitter nu mai e nomada! Cu siguranta puteti sesiza gluma. Dar, cel putin in spatiul autohton, lucrarile lui Paul Hitter s-au "impamantenit".
“Paul Hitter Gallery” este primul spatiu expozitional dedicat in exclusivitate unui artist plastic, fiind un concept nou in Romania. Aflat sub managementul ArtXpert, Paul Hitter se dovedeste a fi un artist puternic, prolific, care are multe de spus si aratat. De aceea am hotarat sa-i dedicam o galerie de peste 200 de metri patrati, in centrul Bucurestiului. Aici pot fi vizionate lucrarile  asemenea unui showroom. “Paul Hitter Gallery” este o galerie cu circuit inchis, independenta, care se adreseaza colectionarilor si investitorilor seriosi. Galeria nu se doreste a fi altceva decat o platforma de intelegere si comunicare directa intre artist si colectonari. Accesul se face numai pe baza unei programari prealabile via email office@artxpert.ro

ArtXpert

vineri, 9 octombrie 2015

Paul Hitter Cenzurat!!!




Va rugam insistent... timpul artistului e la fel de pretios ca si arta lui, nu il irositi!

Aflam cu uimire de pe pagina de Facebook a artistului ca interviul pregatit pentru Observatorul Cultural nu s-a mai publicat!
O perioda buna cineva lasa revista in atriumul galeriei, o gaseam aici regulat! Apoi au inceput sa-l curteze pe artist ca sa obtina un interviu. In cele din urma s-a agreeat asupra intrebarilor! Ulterior Paul Hitter a luat pozitii taioase la adresa Institutului Ellie Wiesel pe tema legii 217/2015 fapt care, presupunem, ca a dus la refuzul publicarii interviului. 
Exista cenzura in Romania? Probabil ca DA! 
E cenzura intereselor!

PS: Multumim ca ne-ati "livrat" revista o perioada "gratuit"! Daca ni se parea interesant continutul cu siguranta ne abonam, asa cum facem cu multe ziare si reviste care ne intereseaza, atat din tara, dar mai ales din strainatate.

Paul Hitter: Facebook: "Cenzura functioneaza. Ca asa e in tenis. Stiu, suntem liberi, democrati, rahat. Depinde ce spui si pe cine deranjeaza. Interviu refuzat de Observatorul Cultural. Am sters numele intervievatoarei, ea nu are nici o vina.Trebuia sa apara in Iunie, apoi in Iulie, August..... mda...
Intrebari pentru Paul Hitter de **************
pentru revista Observatorul Cultural"
“Pe 13 iunie 2015 pictorul Paul Hitter a sărbătorit la Clubul Țăranului 5 ani e expresionism balcanic, curentul artistic pe care l-a lansat în anul 2010 cu o expoziție în aceeași locație, cu muzică lăutărească și curatoriată atunci de Simona Vilău. E un bun moment să aflăm ce presupune acest stil neconvențional, colorat și foarte politic chiar de la Paul Hitter.
Reporter: Dragă Paul Hitter, ai un nume care de la început creează confuzie – nu pare unul românesc dar ești născut la București. Te amuză confuziile pe care le creează oamenilor propriile clișee legate de naționalitate și etnie? Cât de mult mai contează în zilele noastre, în marele secol multicultural, să ai origini ”sănătoase/nesănătoase”?
Paul Hitter: La inceput nu prea m-au amuzat aceste confuzii de care vorbesti, este adevarat le-am resimtit din plin in unele perioade ale vietii. In Romania , in general in scoala primara si in liceu, atunci chiar au durut. Mai ales cand la catalog ni se cerea numele tatalui si eu spuneam simplu: Arpad... Apoi m-am facut mai mare si rau, oamenii nu au curaj sa imi spuna intotdeauna in fata ce gandesc. Deci apelativele de “bozgor” s-au mai rarit. Dar, ironia sortii a facut ca, dupa ce ani de zile am fost privit ca maghiar sau neamt in Romania, sa trec granita si sa fiu privit ca Roman in Ungaria, si ca Roman Tigan in Germania. Eu fiind corcit, cred ca intr-adevar inteleg foarte bine ce inseamna multicultural, in rest, mai ales la noi, uneori am impresia ca vad o mare gasca de maimutoi, care se dau drept fini intelegatori ai valorilor europene si multiculturale, dar sunt sigur ca in cazul unor confruntari ca in fosta Iugoslavie, multi si-ar schimba parerea, si ar uita de tot multiculturalismul, ar pune mana pe o sapa si ar iesi la vanatoare de oameni. Cat despre originile sanatoase sau nesanatoase, cred ca in Romania, s-a ajuns la un alt soi de discriminare. Este amuzant sa imi amintesc de femeile Feseniste care ii aclamau pe mineri cand au venit in 1990 , si pe tovarasul Iliescu, ele gandind atunci ca “intelectualii” sunt niste nenorociti, si sa compar cu marea gasca a celor spoiti cu un strat subtire de cultura si activism, care urasc de moarte o alta parte a poporului roman. Grozavia sortii, mie mi se par la fel de tampi ca Fesenistele de care vorbeam mai sus. Tampenia este ca Fesenistele alea, erau chiar inculte, de obicei oameni simpli, prima generatie de oameni veniti de la tara la Bucuresti, fara pretentii. Ei, acum se schimba chestiunea, ca pe de o parte, oamenii astia noi, chiar se cred cineva, se cred toleranti, deschisi catre dialog, culti dupa cum am mai spus, dar toata toleranta dispare daca ai cumva “tupeul” sa ai alta parere. Deci, daca vrei sa ai origini sanatoase trebuie neaparat sa fii ca ei. Alta parere nu se accepta. Esti privit cu condescendenta. Cat despre originile sanatoase sau nesanatoase la nivel European, eu vad lucrurile cam asa: Sunt cazuri in care nu conteaza ce origini ai, dar in cele mai multe cazuri conteaza. Eu am simtit pe pielea mea cat de greu a fost sa fiu acceptat in Germania, in Franta am cam banuit, nu vedeti ca intr-un fel sau altul, castele inca exista? Sunt doar cateva personaje de alta etnie decat cea majoritara, care ajung in pozitii cheie. Cred ca este ceva uman pana la urma, oricat ne-am da cu capul de pereti, poate ar trebui sa acceptam ca daca am fi pusi sa alegem intr-o situatie limita dintre unul de-al lor si unul de-al nostru, am alege unul de-al nostru. Restul sunt minciuni poleite frumos, care ne fac sa ne simtim mai bine cu noi insine. Fluturam cuvinte ca sa le fluturam, oamenii lupta pentru protectia animalelor, apoi isi castreaza pisica. Unde a disparut dintr-odata mila, sufletul acela curat si special? Ne place sa fim buni, dar numai cand asta nu implica riscuri. Cat de ipocriti putem fi?
Reporter: Cum te uiți la picturile tale din 2010 acum la cinci ani după acea primă expoziție în România? Ce s-ahimbat mai mult în acești 5 ani – pânzele tale sau tu însuți?
Paul Hitter: Am crescut impreuna, eu si tablourile. In 2010, era dorinta mare , mare de tot, ca o explozie, sa fac mult, sa pictez cat mai mult. Uneori greseam, dar cred ca atunci era important sa lucrez mult, mult de tot, sa gresesc, stiu, multi vor spune ca nu exista greseala, dar sa nu ne aplecam urechea asupra lor. Este cred eu important sa ai criterii. Am inceput sa le am cu timpul. Lucrez in continuare mult, mult mai mult decat multi din colegii mei de breasla, din pacate ei sunt de multe ori ingropati in lupte intestine, in mici ciupeli, in gasti si gasculite, dar sufera la capitolul productivitate din acest motiv. In 2010 nu aveam nici o rama la tablouri. Acum am toate tablourile inramate in expozitii. Acum pictez mai linistit, incerc sa ma tin in frau, sa am rabdare, ma gandesc mai mult la notiunea de respect fata de privitor, incerc sa ii dau acestuia cat mai mult si cat mai multa calitate. M-am linistit, acum pot spune ca incep sa actionez ca un chirurg. Sunt inca aici, vedeti voi, eu nu am beneficiat de burse, pile, smecherii, gasti si alte chestii din astea nasoale. Stiu, este epoca in care cu cat stai mai mult in carciumi si pupi in fund tot felul de oameni, reusesti mai mult. Dar daca as fi facut asta, arta mea ar fi suferit, si cum m-as fi simtit sa fiu acolo sus, dar pozitia mea sa nu fie acoperita de multe tablouri bune? Asa ca , imi continui drumul in 2015, drumul acela drept, simt ca drumul drept imi ofera o sansa de a deveni legendar. Este greu, dar sunt calit, si ma voi cali in continuare, si intr-un fel sau altul voi reusi. Cu fiecare tablou pictat reusesc. Daca mai sunt oamenii adevarati pe lumea asta, eu sunt unul dintre ei, fara false modestii si rahaturi, sunt mandru sa o spun. Eu ma bucur ca am reusit sa sparg si niste bariere de preturi pe care le aveam. In momentul in care vinzi cu zece mii de dolari in acte un tablou, parca ceva s-a schimbat. Chiar si in Romania, tin sa spun cu mandrie ca au fost oameni care au strans bani ca sa cumpere de la mine. Faptul ca Galeria Artxpert ma reprezinta de doi ani, a impins lucrurile in sus, in mod firesc.
Reporter: Modul în care te îmbraci, modul în care vorbești și pictezi sunt toate din același film. E un stil studiat sau spontan?
Paul Hitter: Nu mi-am dat seama ca vorbesc intr-un anumit stil, dar da ma imbrac intr-un anumit stil. Cred insa ca acest stil vine oarecum si din copilarie. Citeam pe atunci carti cu cowboy si cu pirati. Cred ca cea mai mare influenta de acolo vine. Cred ca mai degraba pictura a fost studiata, stilul vestimentar s-a nimerit sa se potriveasca. Tata purta blugi stramti si cizme de cowboy, si cred ca sunt printre putinii copii fericiti care l-au avut pe tatal lor ca idol in copilarie. Nu am petrecut zile intregi cu un plan in minte, prin magazine, cautand ce sa imbrac sau sa dezbrac. Sunt baiat frumos, mie imi sta bine cu orice. Dar daca tot vorbeam de acea schimbare, cred ca a inceput sa ma intereseze tot mai putin ce port la exterior, ci mai mult cum ma imbrac in interior. Dar ca sa ajung cu adevarat la faza asta, am trecut si eu prin nebunia romanului iesit din comunism si scapat in occident. Haine, haine, haine. Apoi am inceput sa schimb domiciliile de 2, uneori 3 ori pe an, si am realizat ca supravietuiesc si cu 5 tricouri in geanta si 3 perechi de blugi. Sunt tot eu. Am inceput sa ma imbrac in pictura. Pacat ca picturile nu se pot purta pe strada. In Romania as avea atunci cel mai mare succes.
Reporter: Ai fost tentat și de o anume teoretizare artistică și ți-ai intitulat stilul ”Expresionism balcanic”. Cum a apărut denumirea aceasta pe care iată, acum o celebrezi la 5 ani de la apariție. Expresionismul german al anilor '20 te-a influențat în vreun fel? Otto Dix îmi vine primul în minte. Ce presupune acest stil? Include doar pictura sau și alte domenii?
Paul Hitter: Denumirea a aparut intr-o noapte petrecuta in atelier alaturi de un prieten Iugoslav. O luasem deja pe panta balcanica, si la facultate se tot punea problema de stiluri in arta. Eu eram denumit de catre profesorii mei expresionist. Dar temele erau deja balcanice, asa ca alaturarea a venit cat se poate de firesc dupa cateva pahare de vin alb cu ghiata.
Daca ne referim la expresionismul german, trebuie sa spunem ca expresionismul propunea o formula noua, dar pastra temele traditionale. Eu am construit pe acest expresionism si am adaugat si motive sociale si politice. Expresionismul de atunci a fost reacția firească a unui grup de pictori in fata academismului si conceptiilor estetice rigide. La Academia de arta din Germania, am descoperit ca acest Academism exista inca, chiar daca este imbracat sub o haina a inovatiei. Ecuatia este simpla, daca nu pictezi hiper-realist, abstract sau minimalist, esti privit cam ciudat. Este o libertate ipocrita pe care ei o ofera, esti silit sa fii liber, ti se da cu ghiotura. Am hotarat atunci sa fiu liber in felul meu, nu in felul impus de ei.
Reporter:Ai locuit o vreme în Germania, ai studiat acolo, ai muncit ca barman dar ai și expus in galeriile din Germania. Picturile tale surprind foarte multe aspecte din viața de nomad contemporan pe care mulți europeni și-o asumă, fie din nevoia de supravițuire, fie pur și simplu pentru că e distractiv să călătorești și să-și descoperi limitele. Ce ai învățat din experiența ta germană și cum a fost revenirea în România?
Paul Hitter: Cred ca cel mai important lucru pe care l-am invatat a fost sa raman eu. Nu am devenit neamt, si nici european. Am avut o incapatanare justificata, de a pastra in mine acel ceva cu care plecam de acasa, nealterat. Am ales, ca si in Romania ce iau si de unde si mai ales de la cine, ce fac , unde, cum, cand si cu cine. Eu am ramas Paul Hitter, si ca om, si in pictura. Am asimilat destule lucruri dar sunt acelasi. Sunt mandru sa spun asta, in aceasta epoca a pierderii identitatii. Daca a fost ceva bun de luat am luat, dar am refuzat sa modific ce nu credeam ca trebuie modificat doar pentru a fi mai apreciat sau pentru avantaje de orice fel. In epoca asta, este foarte greu sa mai intalnesti indivizi. Suntem cei mai multi din noi inregimentati, intr-o categorie sau alta. Mi-ar trebui o carte sa explic tot ce am invatat plecat fiind. Umilinta, singuratate, succes, singuratate din nou, sacrificiu, tristete, prietenie adevarata, munca pana cazi pe jos, furat din magazine, oameni care zambesc frumos dar gandesc urat, prietenie falsa, strans din dinti, sa imi urmaresc visul, sunt lucruri de care nici nu pot vorbi, dar cred ca una peste alta, noi le numim simplu: maturitate.
Reporter: Picturile tale au ceva grotesc și violent și sunt adesea supraîncprcate de simboluri. Crezi că asta definește spiritul ”balcanic”?
Paul Hitter: Cred ca daca am avea critica adevarata in Romania, nu ar trebui sa vorbesc eu insumi despre tablourile mele “grotesti si violente”. Sa fim seriosi, grotesti si violente nu sunt tablourile mele, decat in comparatie poate cu Muscatele lui Luchian. Eu si multi altii le gasim frumoase, pline de viata, culoare, curaj, idei, inteligenta, talent. Despre ce grotesc vorbim? A, grotescul pe care il vad in jurul meu transpare uneori in tablouri? Atunci, da, sunt si grotesti. Sunt simboluri in lucrarile mele pentru ca am multe de transmis. Si da, in Balcani dar nu numai, simbolurile au un rol important. Le avem peste tot in viata de zi cu zi. Omuletul verde mergi. Ala rosu, stai.
Dincolo de asta, picturile tale au și un acut mesaj politic, sunt un fel de colecție de simboluri politice amestecate și adesea puse în contexte subversive. Ești un artist implicat politic? Nu e riscant să faci asta în 2015?
Nu este oare ciudat , sa ma intrebi daca este riscant sa fiu implicat politic in 2015? Pai de ce sa fie riscant? Nu traim in libertate si democratie? Sunt implicat politic de afara. Ca Manu Chao. Stiu ca probabil in Observatorul Cultural nu s-a scris de Manu Chao niciodata. Pe youtube cautati: politik kills. Cam asa politic sunt eu. Sa nu o mai dam dupa gard. Mi s-a cerut inca de prin 2012 sa fac niste picturi impotriva lui Ponta. Nu spun de catre cine. Am refuzat. Eu nu fac lucruri la comanda. Nu sunt pro nimeni. Sunt toti aceeasi mizerie. Spre deosebire de multi dintre colegii de breasla , am refuzat sa fiu de o parte sau alta pentru avantaje. Am ramas pictor, artist, om, ce vreti voi. E foame mare in cultura si unii se vand pe un sprit sau o vacanta in tari exotice. Apoi vin si ne tin predici angelice despre coloane vertebrale. Exista inca falsa idee ca “ai nostri” sunt mai buni decat “ai lor”. Cred ca am ratat o mare sansa in noiembrie 2014. Sansa de a spune: nici unul din voi nu este bun. Nu va mai vrem. Vrem altii de la 0. Pe voi nu va vrem. S-a ales iar raul cel mai mic. Si, daca am spus: nu fiti creduli, nu va ambalati, s-a considerat ca suntem ori rusofili ori mai stiu eu ce bazaconii. Vezi, ne ambalam, suntem balcanici.
Reporter: În descrierea de pe site-ul tău scrie că ești ”unul din cei mai influenți gipsy artists”. Cum ai ajuns să îți asumi o astfel de identitate artistică? Și de fapt, ce presupune ea?
Paul Hitter: Chestia asta cu “asumatul” este atat de uzitata, o auzi prin toate gurile in Romania acum. Este o asumare totala. Si o cerinta imensa de a “ne asuma”.Un soi de reflex verbal. Sa isi asume domnule. Ha ha! Eu sunt si pictez. Ii las pe altii sa isi asume.
S-a spus in multe locuri ca as fi “Gipsy Artist”. Pentru ca pictez ce pictez. Am umblat prin Europa din festival in festival, festivaluri Gipsy. Nu stiu de ce se incearca mereu sa para totul un soi de laborator in care eu mi-am creat o identitate. Daca exista, aceasta identitate mi-a fost creata de viata, de lucrurile pe care le-am trait, situatiile in care am fost, simpatii si antipatii. De multe ori Romii au fost mai corecti si mai buni cu mine decat Romanii. Am fost cumva adoptat de aceasta lume, si am adoptat-o si eu la randul meu, asa ca in momentul de fata, aceasta identitate artistica, fie!, presupune doar sa fiu eu, sa imi vad de picturile mele, de temele mele, si de viata mea, asa cum o duc, semi nomad, apropiat de oamenii simpli. Si daca doresti, pe site acolo scrie Gipsy artist pentru ca vine de-a dreptul natural. Doar nu era sa scrie Zulu artist. Nu pictez Zulusi.
Reporter: Acum se dezbate acut problema românilor și a romilor care nu mai au nevoie de permis de muncă și au invadat state ca Germania, Franța și Marea Britanie la cerșit, activitate criminalizată în unele state și pedepsită prin lege. Sunt tratați ca o ”problemă” cu care statul român nu e în stare să aibă de-a face. Tu ai interacționat îndeaproape cu romi plecați la muncă în străinătate (în special cei care cântă pe străzi). Cum vezi problema asta? Unde e de fapt responsabilitatea pentru drama lor?
Paul Hitter: Statul Roman nu este in stare sa aiba de-a face cu mai nimic. Statul Roman nu mai exista decat pe hartie. O hartie murdara dintr-un sertar. Cheia Sertarului este la altcineva. Dar sa nu uitam ca aceste state despre care vorbesti mai sus, au furat institutionalizat din Europa de est, din colonii. Mi se pare penibil sa se planga acum, dupa ce ani de zile au profitat la maxim de alte parti ale lumii. Si inca o fac. Chiar credeti in salvatorii Romaniei veniti din Vest? Pai in 50 cand se bagau elitele Romaniei in puscarii si lagare unde erau? I-am asteptat pe Vestici ani de zile. Dar ce sa ma mai mir, cand a existat intr-o tara ca Germania un zid al Berlinului. Dar, ce ne facem nu cu Romii plecati la munca in strainate, ci cu vesticii care vin la munca la noi? Cred ca asta devine deja mai stringent. Doar ii vedem pe baietii aia care taie paduri, nu? Oare ce e mai rau? Sa intinzi mana dupa ce canti, sau sa te infigi aici in Romania cu tupeu si sa iei cat mai mult poti duce? Dar miile de tineri romani care muncesc pe salarii de nimic, mici in comparatie cu profitul companiilor sau cu salariile altor cetateni Europeni? Nu suntem cumva si noi cersetori? Ca sa nu vorbim de banci, IMF , Banca Mondiala si alte mizerii. Eu nu pot spune in acest moment cu exactitate cine este responsabil de Romilor. Cred ca difera si de la caz la caz. Unii oameni chiar nu vor, altii chiar nu pot, altora chiar nu li se da voie. Chestia cu cantatul, poate va suna ciudat, dar nu este neaparat o tragedie pentru ei. Unii chiar isi sustin familiile cu banii castigati afara. Din pacate, nu cred ca vorbim deja doar despre Romi. Cine este responsabil pentru lumea a treia de pe tot globul? Si daca vrei, cred ca noi toti suntem intr-o mai mica sau mai mare masura reaponsabili pentru drama lor. Dupa cum spuneam mai sus, noi abia abia ne suportam intre noi, cand avem optiuni sau pareri diferite, ce sa mai vorbim despre acceptarea altor etnii. Sa revin iar la “conflictul” cu etnicii maghiari? Sunt vinovati si politicienii, ei se folosesc de Romi dupa bunul plac.In campaniile prezidentiale in Franta, Anglia, in Romania, sa nu uitam ca domnul Presedinte-nu spun care- in loc sa faca cu adevarat ceva pentru Romii saraci, el se ducea sa danseze cu ei, mai ales cu aceia cu care facea afaceri murdare.Pai el e Rona Hartner? Paul Hitter ? Gogol Bordello? Noi nu avem puterea decat de a schimba idei si conceptii, dansul avea puterea prin partidul dansului de a schimba calitatea vietii acestor oameni. Politicienii insa, baga chestii la inaintare ca sa ascunda coruptia din sistem. Abia astept sa vad si eu domnule un protest in Anglia, si cetateanul englez sa demonstreze pentru cel Roman: sa iasa in strada si sa strige: vreau salariu de 1500 de euro pentru cetateanul Roman. Ca la preturi suntem mai scumpi decat Germanii la unele produse! Pai egalitatea asta, familia unita, Europa, este sau nu este?
Reporter: De asemenea aș fi curioasa cum au influențat ei pictura ta? Cu unii ai devenit bun prieten și i-ai găzduit în casa ta.
Paul Hitter: Pot spune ca traind cu ei, chiar am pictat despre lucruri pe care le cunosc indeaproape.Am avut modele vii. De la ei am invatat ca suntem toti oameni, ca avem cam aceleasi probleme, aceleasi nevoi primare, ca este bine sa ne pastram identitatea, etnica, umana, sau de ce natura doriti.
Gogol Bordello, Taraf de Hajdouks, Rona Hartner sau Fanfare Vagabondu au devenit în ultimii ani figuri iconice ale ”balcanismului” de export pe care mulți îl critică tocmai pentru că duc stereotipiile despre romi și stilul de viață ”balcanic” până la ultimele limite, servind vesticilor niște spectacole de ”enetertainement etnic” dacă îl putem numi așa. Și asta de fapt accentuează discriminarea acestor comunități reproducând stereotipiile negative. Tu ai lucrat îndeaproape cu ei. Cum te raportezi la aceste critici? Ce ai simțit că ai în comun cu ei?
Cine critica? Nu de alta dar ca sa stiu daca este demn de luat in seama. Care sunt ultimele limite ale stilului de viata “balcanic” ? Care este “balcanismul” de export si care este cel autentic? Cum ati vedea voi un “balcanism” autentic pus intr-un spectacol? Eu pictez ce vad. Sunt multe lucruri adevarate, triste si serioase in tablourile mele. Am pictat despre dragoste, razboi, suferinta, veselie, asa cum este in Balcani. Dar ce era sa fac? Sa pictez viata normala a unui om din Balcani, viata ce se aseamana 80% cu viata unui vestic? Asta ca sa ce? Ca sa fim toti la fel? Accentueaza? Nu cred, eu cred ca apropie. Cat despre Rona, Gogol,cu care nu numai ca am colaborat, dar am devenit chiar prieteni, schimbam intimitati, ei organizeaza spectacole.Adica Show. Despre ce ar trebui sa cante? Despre Metroul din Bucuresti? Uite domne, avem si noi metrou! Despre Universitatea din Iasi? Uite ca exista si un cantec numit Mesecina, poate ar trebui sa ascultati versurile si sa le intelegeti. Vorbesc despre chestii serioase. Sau ce ati dori din partea noastra? Un discurs ca in birourile de la Bruxelles? Ha ha! Sa facem un afis mare pe care sa scrie: ASA NU! ROMII NU SUNT RAI! BALCANICII SE DUC SI LA SERVICIU! NU TOTI BALCANICII BEAU SI FAC CONTRABANDA. Hai ca este amuzant deja. Eu as spune din contra, ca ceea ce facem noi este sa creem punti. Pentru multi dintre vestici, balcanii sunt un loc de vis cu oameni un pic mai nebuni decat ei. Multi vor sa ne cunoasca. Nu cred ca vor neaparat sa cunoasca alti “europeni” civilizati si ordonati care merg pe biciclete si nu injura si isi petrec toata ziua in biblioteca.Si daca ajung sa cunoasca cu adevarat si suferinta de aici, si oamenii seriosi de aici, si lucrurile bune, cred ca asta va duce la un tablou complet. Sa dam domnule foc si portului popular romanesc, ca poate na, ii place vre-unui strain si va crede ca Romanii umbla in Ii toata ziua buna ziua. In primul rand, eu ca pictor, pictez ceea ce multi nu au avut curaj sa faca de mult timp. Sa picteze lucruri pe care le vad. Poate sa imi spuna cineva ca nu pictez ceea ce vad? Ca inventez? Nu cred. Cred ca subestimati publicul vestic. Daca pictez si partile negative ale Balcanilor , nu cred ca un om cu scaun la cap va spune: vedeti, daca si Paul Hitter picteaza asa, inseamna ca e chiar asa! Pai inseamna ca si Kusturica este de doi lei. Asa este, toti Romii sunt hoti! Romanii sunt lenesi! Toti sarbii sunt cetniki! Unguroaicele sunt toate actrite porno! Pai atunci Creanga nu trebuia sa mai scrie domnule Povestea unui om lenes, ca poate citeste vre-un vestic si nu mai dam bine in Europa. Dar de fapt, oricum in ochii multor contemporani, Creanga este un idiot. Eu pictez, Rona ,Gogol Bordello, Taraful canta, vesticii privesc, danseaza, despre ce stereotipii vorbim? Chiar crezi ca aia nu stiu ca Romilor le merge rau? Stereotipii? Eu cred ca este adevarul. Sunt diferite bucati de adevar. Toate laolalta fac un intreg. Sau ce, voi aici in Romania nu ati vazut Romi furand? Romi dansand? Romi pesti? Romi maestri ai instrumentelor? Romi talentati? Romi saraci? Romi bogati? Romi seriosi? Eu i-am vazut pe toti. Cred ca important este ca aceste spectacole de “entertainment etnic” exista, altfel nu stiu cine ar mai vorbi despre Balcani in aceasta epoca a egalizarii musamalizarii si inregimentarii. Dar filmul Aferim la ce categorie il trecem? Mi s-a spus acum cativa ani, ca daca as fi pictat altfel despre Balcani, as fi putut expune la nu stiu ce festival de Film Balcanic la Bucuresti. Dar domne, sa pictez ceva asa, ceva ce nu este eventual. Nu artistii fac stereotipurile, nu Romii, ci exact cei care nu vor sa patrunda in mediu cu adevarat. Hai sa pictam balcanii aia frumosi, sigur! Ca sa explic pe intelesul tuturor: pictez expresionist, deci clar lucruri care misca. Nu pictez propagandist neaparat, ci expresionist. Daca adopt teme din balcani, din lumea Roma, un om cu scaun la cap, caruia ii plac tablourile mele, poate ca va fi tentat sa afle mai multe despre aceste doua lumi. Prin temele mele tragice, comice, puternice, atrag atentia. Restul nu depinde de mine. Sau poate va doriti un flyer printat de la Uniunea Europeana, in care sa ni se explice intr-un limbaj de lemn cat de rau si cat de bine si cum si ce sa facem ca sa. Prin lumea Romilor si a Balcanilor eu atac deja teme universal valabile. Simplu.
Reporter: Ai avut expozitii in mai multe colturi ale Europei și în SUA. Cum e receptată arta ta acolo față de România? Ai simțit ca ești tratat ca artist român sau altfel? Și de fapt creușit să aduci împreună identitățile tale multiple – român, gypsy, balcanic, est-european etc? Care din ele predomină?
Paul Hitter: In general in Europa am expus in locuri in care oamenii intelegeau despre ce pictez, veneau pentru ca ii interesa subiectul, iar in momentul in care expuneam, eram tratat in primul rand ca artist. Cred ca am ajuns sa am doar doua identitati in general: Om si Artist. Pictor. Clar sunt privit ca ceva exotic, dar asta pe mine chiar nu ma deranjeaza. Fac parte daca vreti din acea rasa de artisti din care faceau parte Dali, Picasso, Frida Kahlo. Sunt un Picasso roman. Am avut oameni care au plans in fata tablourilor mele. In fata lucrarii cu Imigrantul, un om, si-a amintit de bunicul sau evreu, care a ajuns pe Elis Island cu un cufar in spate, exact ca in tabloul meu.Acel om a inceput sa planga in fata tabloului meu.Arta mea a fost cumparata, si este cumparata in mod curent in afara Romaniei. Si nu doar tablouri ci si print-uri. Asta ma bucura cel mai mult. Ajung si in casele oamenilor care nu isi permit inca un tablou original. Cum ar putea sa nu le placa arta mea? Eu pictez din suflet, asta se simte, oricat am vrea sa o dam dupa gard, oamenii simt. Mi s-a mai reprosat ca sunt un pictor bun dar las de dorit ca om. Asta in dialogurile, si comentariile de pe Facebook, in Romania. Ca om, foarte putini ma cunosc. Dintr-o postare, sau o parere, nu cunosti un om. Daca bei o bere cu mine nu ma cunosti. Daca ne intalnim de 3 ori pasager, nici atunci nu ma cunosti. Si ce legatura are una cu alta? Eu dau pictura. Ca om, poate ne vom cunoaste, poate nu. Oricum nu poti multumi pe toata lumea niciodata. Unii te injura altii te aplauda. Dar vedeti, in Romania in loc sa se scrie de bine despre mine, de obicei sunt cumva luat la puricat asa cu un soi de rea intentie. Hai sa ii gasim o slabiciune, sa il terfelim, sa il ducem in jos langa noi. As dori sa spun doar atat: am pictat peste 50 de lucrari anul trecut! In ultimii 5 ani, poate 200 de lucrari. Tot stati pe Facebook, intrati pe paginile altor artisti, veti vedea ca freaca menta in cele mai multe cazuri. Stiu, veti spune: Calitatea nu este acelasi lucru cu cantitatea. Calitatea o vor judeca criticii, aceia care nu prea exista la noi. Ar fi frumos sa se gandeasca pozitiv totusi despre mine. Sunt un om care lucreaza, imi dau sufletul acolo, nu ma menajez. Nu lenevesc. Ar fi frumos sa am parte de mai mult respect. Lui Picasso, daca ar trai, ati avea curaj sa ii spuneti ca face un soi de entertainment etnic? Si el a fost preocupat de o anumita zona etnica. Nu uitati, la el in casa, veneau parintii celor de la Gipsy Kings si cantau.
Reporter: Și la final, cum te salvează pictura? Cine mai are nevoie de artă într-o lume atît de materială?
Paul Hitter:Fie ca vrem sau nu vrem sa vedem asta, totul in jurul nostru este schimbat de arta. Arta este folosita in toate mediile. Avem arta peste tot. In ziare, in reclame, pe ambalaje, pe tricouri si asa mai departe. Avem mai multa nevoie de arta decat credem. De arta adevarata mai ales. Arta care sa spuna ceva cu adevarat pentru toata lumea. Arta cu care oamenii in general sa poata relationa. Arta eleveaza spiritul. Arta ne facem mai buni, ne da o zi mai buna, o idee mai buna, un sentiment mai bun. Pe mine ma salveaza, ies din aceasta lume uneori mult prea gri pentru gustul meu, intru in tabloul la care lucrez, ajung in alta dimensiune, in care rearanjez eu lucrurile.