Text de Ana Mizil
Veni, vidi, vici, am zis la rându-mi ca o adevărată cezară. Din modestie, am dat coroana de dafini pe-o bască ceva mai pitorească. N-a durat mult până am renunțat și la ea, nu de alta, dar vorbeau Eugene Al Pann, Ilie Bădescu și Petre Anghel. Le-aș enumera fără rezerve titlurile și distincțiile, însă sunt înzestrați cu o calitate care îi recomandă mai presus ...de toate acestea: sunt oameni. Au inima bună, mâinile curate și-un tremur al vocii care mă face să le râd în nas tuturor considerabililor care țin cursuri de public speaking. Emoția autentică a acestor oameni, doi aflați în fața unui prieten, al treilea aflat în fața lui însuși, zdrobește umilitor și fără efort, întocmai ca pe-un gândac ce se zbate sub un papuc mitic, șiretlicurile oratorice și gesturile studiate ani de-a rândul pe la cursuri universitare de toate soiurile. Rememorând această scenă, nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva am ajuns să ne batem capul cu atâtea strategii de comunicare și de influențare ca să falsificăm cât mai eficient o capacitate ce ne este dată de la natură, dar care sună jenant de simplu pentru nazurile academice, și anume că marii oratori sunt, de fapt, adevărații inocenți. Ei nu vin la pachet cu vreo mantie de supererou, n-au aripi la sandale și coboară din mașini modeste, nu dintre nori și fulgere, nici măcar dintr-un car alegoric. Căci ei sunt carul alegoric însuși.
De altfel, dacă aruncai un ochi critic împrejur, la galeria ArtXpert, aveai plăcerea să vezi multe dintre figurile alegorice ale urbei bucureștene și nu numai, făuritori și tâlcuitori de sensuri deopotrivă: sociologul Dorel Abraham, fotograful Lazăr Dinu, poetul Aurel Sibiceanu, fotograful Lucian Olteanu, jurnalistul Cornel Dărvășan sau poetul Ion Toma Ionescu. E o bucurie stranie aceea de a-i întâlni în carne și oase pe oamenii aceștia, care ți-au populat ani de-a rândul universul interior cu poemele lor, cu fotografiile lor, cu cărțile lor. Cu o viziune asupra vieții și lumii care se îmbibă în chiar substanța ta și îi face în timp să pară niște alter ego-uri de-a dreptul eminente ale tale, asta când nu te întrebi dacă nu cumva se întâmplă ca existența ta să se reducă la o simplă emanație a geniului lor. La un pas depărtare de ei, îngheți ca și când ai vedea umblând în plină zi pe stradă vreo făptură fantastică ce și-a găsit drumul către realitate tocmai din visul tău de azi-noapte. Ai vrea să îi îmbrățișezi și să plângi ca un copil uriaș într-o pictură suprarealistă, dar te-ncearcă o senzație stânjenitoare de expunere ca și cum toată exaltarea aceea ți-ar țâșni prin pori și ar înroși nu numai obrajii, dar și podelele. Abia când își ating aripile de umărul tău ca de-al unui străin adăpostit sub aceeași streașină de-o furtună sălbatică de vară, răsufli ușurat de povara mărturisirii, reevaluând voluptatea anonimatului.
Dar seara asta era despre mărturisire și mă uitam cu o curiozitate fără scrupule la Petre Anghel să văd dacă se cască din pământ două buze enorme, fierbinți și roșii ca o noapte de vară, gata să-l înghită fiindcă se mărturisea neîntrerupt cu fiecare fereastră care se deschidea în perete. M-am frecat la ochi să fiu sigură că nu visez. Era într-o joi de martie și mă aflam la vernisajul expoziției lui Petre Anghel, „Ierusalimul etern”, dar în loc de tablouri, vedeam numai ferestre care se cască în pereți. Și un eu-copil care își vâră capul printre ramele dreptunghiulare, uitându-se către lumea noastră ca spre cea mai curioasă dintre fantezii.
Deloc întâmplător, Petre Anghel se îndeletnicește cu peisagistica. Zic deloc întâmplător pentru că înțeleg opțiunea lui pentru peisaj ca pe-o necesitate de întoarcere la origini. Pictura este o artă prin care scriitorul găsește drumul înapoi la liniștea dinaintea cuvântului așa cum peisajul este o formă prin care pictorul caută să se întoarcă la liniștea dinaintea oamenilor. Pictura lui Petre Anghel simbolizează un regressus ad uterum. Dar el nu alege mijloacele recluziunii în bezna premergătoare creației, nici nu uzează de prezența mitică a vreunui monstru sacru pentru a își orchestra nașterea din nou, ci străpunge țesătura lumii pentru a pătrunde înapoi în mediul matricial, care nu este altceva decât pântecul mamei-pământ. Deși transpar pe alocuri semnele cromatice ale unui compromis cu orânduirea umană asupra lumii, renașterea este posibilă printr-un act de voință și curaj.
Când te uiți pe fereastra lui Petre Anghel, cerul e încă departe. Dar nu fiindcă el irumpe deasupra noastră ca o instanță a intangibilului, ci pentru că “Ierusalimul etern” este o metaforă a drumului către cer. În pictura lui Anghel, nu răzbate nevoia de a reface drumul către Golgota. El nu își cultivă o vocație a izbăvirii prin suferință, ci întruchipează inocentul prin excelență. El contemplă lumea de la firul ierbii și își îngăduie voluptatea de-a se juca în glod. Pictura lui Petre Anghel este un elogiu al simplității ca stare originară. Paradoxal, omul poate învinge doar atunci când renunță la luptă.
Fotografie: Lazăr Dinu
De altfel, dacă aruncai un ochi critic împrejur, la galeria ArtXpert, aveai plăcerea să vezi multe dintre figurile alegorice ale urbei bucureștene și nu numai, făuritori și tâlcuitori de sensuri deopotrivă: sociologul Dorel Abraham, fotograful Lazăr Dinu, poetul Aurel Sibiceanu, fotograful Lucian Olteanu, jurnalistul Cornel Dărvășan sau poetul Ion Toma Ionescu. E o bucurie stranie aceea de a-i întâlni în carne și oase pe oamenii aceștia, care ți-au populat ani de-a rândul universul interior cu poemele lor, cu fotografiile lor, cu cărțile lor. Cu o viziune asupra vieții și lumii care se îmbibă în chiar substanța ta și îi face în timp să pară niște alter ego-uri de-a dreptul eminente ale tale, asta când nu te întrebi dacă nu cumva se întâmplă ca existența ta să se reducă la o simplă emanație a geniului lor. La un pas depărtare de ei, îngheți ca și când ai vedea umblând în plină zi pe stradă vreo făptură fantastică ce și-a găsit drumul către realitate tocmai din visul tău de azi-noapte. Ai vrea să îi îmbrățișezi și să plângi ca un copil uriaș într-o pictură suprarealistă, dar te-ncearcă o senzație stânjenitoare de expunere ca și cum toată exaltarea aceea ți-ar țâșni prin pori și ar înroși nu numai obrajii, dar și podelele. Abia când își ating aripile de umărul tău ca de-al unui străin adăpostit sub aceeași streașină de-o furtună sălbatică de vară, răsufli ușurat de povara mărturisirii, reevaluând voluptatea anonimatului.
Dar seara asta era despre mărturisire și mă uitam cu o curiozitate fără scrupule la Petre Anghel să văd dacă se cască din pământ două buze enorme, fierbinți și roșii ca o noapte de vară, gata să-l înghită fiindcă se mărturisea neîntrerupt cu fiecare fereastră care se deschidea în perete. M-am frecat la ochi să fiu sigură că nu visez. Era într-o joi de martie și mă aflam la vernisajul expoziției lui Petre Anghel, „Ierusalimul etern”, dar în loc de tablouri, vedeam numai ferestre care se cască în pereți. Și un eu-copil care își vâră capul printre ramele dreptunghiulare, uitându-se către lumea noastră ca spre cea mai curioasă dintre fantezii.
Deloc întâmplător, Petre Anghel se îndeletnicește cu peisagistica. Zic deloc întâmplător pentru că înțeleg opțiunea lui pentru peisaj ca pe-o necesitate de întoarcere la origini. Pictura este o artă prin care scriitorul găsește drumul înapoi la liniștea dinaintea cuvântului așa cum peisajul este o formă prin care pictorul caută să se întoarcă la liniștea dinaintea oamenilor. Pictura lui Petre Anghel simbolizează un regressus ad uterum. Dar el nu alege mijloacele recluziunii în bezna premergătoare creației, nici nu uzează de prezența mitică a vreunui monstru sacru pentru a își orchestra nașterea din nou, ci străpunge țesătura lumii pentru a pătrunde înapoi în mediul matricial, care nu este altceva decât pântecul mamei-pământ. Deși transpar pe alocuri semnele cromatice ale unui compromis cu orânduirea umană asupra lumii, renașterea este posibilă printr-un act de voință și curaj.
Când te uiți pe fereastra lui Petre Anghel, cerul e încă departe. Dar nu fiindcă el irumpe deasupra noastră ca o instanță a intangibilului, ci pentru că “Ierusalimul etern” este o metaforă a drumului către cer. În pictura lui Anghel, nu răzbate nevoia de a reface drumul către Golgota. El nu își cultivă o vocație a izbăvirii prin suferință, ci întruchipează inocentul prin excelență. El contemplă lumea de la firul ierbii și își îngăduie voluptatea de-a se juca în glod. Pictura lui Petre Anghel este un elogiu al simplității ca stare originară. Paradoxal, omul poate învinge doar atunci când renunță la luptă.
Fotografie: Lazăr Dinu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu